Continuăm periplul nostru prin această Românie atât de frumoasă, stră-stră-străvechea Ra-Ma-An-Aa sau Ramania. Într-o traducere mai pe înţelesul nostru Ra-Ma-An-Aa înseamnă „Locul Tatălui şi al Mamei”, trimiterea fiind evidentă către noţiunile de Dumnezeu Mamă-Tată, aşa cum ne învaţă Ştiinţa Iniţiatică.
Aici au venit prima dată pe Pământ fiinţe foarte înţelepte, Agarthârşii de care scriam în articolul din numărul trecut, un neam stelar explorator care a fondat mai târziu lumea Aghartei cu principala zonă numită Shamballa. Aceste extraordinare fiinţe foarte evoluate spiritual au putut să se adapteze la condiţiile de atunci ale Terrei, deşi lumea lor din care au venit prezintă şi acum similarităţi cu a noastră. Dar acesta e un alt aspect despre se va scrie în revistă la altă rubrică.
Spuneam în articolul din numărul anterior că după ce am traversat Transilvania, echipa noastră a ajuns în cele din urmă în zona Rarăului, unde am găsit o vreme însorită şi primitoare. De fapt trebuie spus că plaiurile nordice ale ţării sînt încărcate vibraţional şi informaţional cu energii celeste incredibile, ce poartă în ele arhive întregi ale tuturor evenimentelor ce s-au petrecut în negura vremurilor, mergând chiar până în perioadele în care au trăit pe meleagurile acelea animale preistorice. Trecând prin oraşul Bistriţa, despre care spuneam că mi-a plăcut aşa cum arată ca mod de organizare socială, ne-am îndreptat cu maşinile către munţii nordici ai ţării. Se ştie chiar şi din legende că Rarăul era considerat un munte sacru pe vremea geto-dacilor, obicei şi învăţătură rămase de la înaintaşii lor pelasgii. În cele două ore ale drumului dintre Bistriţa şi Rarău am parcurs zone de o deosebită frumuseţe, la un moment dat ajungând într-o porţiune de drum aproape de pasul Tihuţa în care, aflându-te într-un anumit punct pe şosea, poţi vedea de jur împrejur relieful muntos ce se prezintă sub forma unor coline imense acoperite de brazi şi vegetaţie bogată. De altfel este o adevărată plăcere să te opreşti acolo, pe porţiunea de drum respectivă, şi să admiri minute în şir peisajul de legendă care te face să te duci cu gândurile în vremuri în care, pe meleagurile Ramaniei sălăşluiau sacerdoţi ce slujeau Lumina şi vorbeau limba animalelor.
În realitate oricine parcurge zona respectivă mergând către Rarău este cuprins de un sentiment de desprindere de lumea fizică în care trăim, şi senzaţia ce te cuprinde este aceea a unui alt tărâm parcă, în care pătrunzi şi dacă eşti suficient de atent, poţi descoperi semne ale vremurilor ce-ţi vorbesc în limba lor tăcută. Lăsând în urmă peisajele din vecinătatea pasului Tihuţa am trecut apoi prin alte câteva orăşele mici, în drumul nostru către muntele Mamei şi al Tatălui. Am putea spune că Rarăul ar fi un fel de Punct de Origine al unei epopei civilizatoare cu încărcătură spirituală. În cele din urmă echipa noastră redacţională a ajuns în proximitatea Rarăului, şi înainte de intra pe drumul care duce într-acolo, ne-am oprit lângă un mic pârâu ce curgea tumultuos chiar dinspre Rarău. Este evident o experienţă complexă parcurgerea unui astfel de traseu dintr-o parte în alta a ţării, nu numai din punct de vedere turistic ci şi iniţiatic şi ca energii care se schimbă pe măsură ce traversezi zone vibraţionale ce emit fiecare pe frecvenţa sa.
Oprindu-ne în vecinătatea acelui mic pârâu, am selecţionat din echipamentele pe care le avem doar câteva lucruri necesare, ne-am bucurat de liniştea şi energiile locului respectiv, apoi ne-am suit cu toţii într-una din maşini, un jeep capabil să urce pe drumurile de munte şi am continuat deplasarea către vârful Rarăului. Deşi zona nu este foarte locuită, o duzină de case amplasate ici colo de-o parte şi de alta a drumului dau peisajului un aspect pitoresc şi un iz de civilizaţie decentă, în care însă poluarea şi tehnologia distructivă nu au loc. Oamenii acelor locuri care şi-au construit case în zonă au ştiut de ce au venit şi s-au stabilit acolo, deoarece regiunea este plină de liniştea muntelui şi îţi oferă acea pace de care sufletul are atâta nevoie. Drumul de la pârâul unde ne-am oprit şi pînă sus nu e nici bun, nici degradat dar ar fi necesară o amenajare a sa pentru a se asigura siguranţa deplasării vehiculelor. Sper să se realizeze acest lucru într-o zi, pentru că zona prin care treci este plină de brazi şi copaci seculari, a căror frumuseţe este egalată poate doar de peisajele evocate de basmele noastre străvechi. Cînd te uiţi la acei arbori nu ai cum să nu fi străbătut de un fior de respect şi admiraţie în faţa Mamei Natură şi a Mamei Geea, de o senzaţie de sacru şi puritate care parcă te face să regreţi că omul a pătruns cu civilizaţia sa pînă în astfel de locuri, riscând să pîngărească o asemenea puritate a naturii.
Soarele ne trimitea lumina şi căldura sa, deşi noi pornisem din zorii zilei de la 4 dimineaţa către Rarău, şi deja se făcuse ora 12,30 către prînz. Nu eram deloc obosiţi, din contră, în compania tăcută a muntelui Rarău ne bucuram de o revigorare energetică binevenită. Ajunşi sus la pensiunea de la poalele Pietrelor Doamnei, stânci masive ce fac parte din ansamblul Rarăului, am lăsat maşina în parcare şi am luat-o pe jos în căutarea unui loc în care să ne oprim, pentru a realiza lucrarea pe care trebuia să o finalizăm după ceea ce făcusem la Sarmisegetuza. La acel moment al zilei, fiind şi ziua de marţi, turişti prea mulţi nu erau în zonă, aşa că era un moment potrivit pentru ce aveam să facem acolo în Rarău. Frumuseţea acelor locuri e greu de descris în cuvinte, deoarece Rarăul pare să fie un fel de centru de jur împrejurul căruia se află un fel de inel format din alte vârfuri muntoase, ce stau parcă de pază întocmai unor străjeri milenari, tăcuţi şi la mari distanţe unul de altul, şi o asemenea privelişte atunci când o priveşti, te cuprinde cu totul şi devii cu siguranţă atemporal. Te cuprinde o senzaţie ca şi cînd ieşi din timp şi intri în eternitate, o eternitate a acelor meleaguri care cuprind în ele însele taine ancestrale ce nu se dezvăluie oricui şi oricum.
Am găsit apoi un loc, după mai multe minute de prospectare a terenului din vecinătatea Pietrelor Doamnei, şi ne-am aşezat aşteptând în tăcere contactul cu ghizii spirituali şi cu înaltele entităţi ale Luminii. Acea linişte deplină reprezintă o modalitate de purificare, chiar de detoxifiere sub toate aspectele atât a corpului fizic, cît şi a fiinţei proprii, şi în acele momente am înţeles pe deplin ce semnificaţie profundă are retragerea pe munte, pentru a fi în comuniune mult mai strînsă cu Dumnezeu, cu Universul, cu Forţele Primordiale ale Vieţii. În mijlocul tumultului oraşelor aşa ceva este mai greu de realizat, deşi nu imposibil. Însă dacă la oraş există câmpuri energetice colective ale oamenilor, pe munte în solitudinea şi tăcerea locurilor, există doar puritatea energiei Naturii. În mijlocul naturii, acolo în Rarău, s-au transmis o serie de informaţii referitoare la viitorul ţării, cît şi pentru folos personal. Pietrele Doamnei de exemplu pot fi considerate adevărate relee de transmisie şi comunicare spirituală cu înaltele planuri dimensionale, iar Rarăul ca masiv muntos îndeplineşte rolul de antenă galactică de emisie-recepţie. Căci aşa l-au folosit şi stră-stră-strămoşii agarthârşi la vremea lor, pentru a comunica cu cei de acasă, din sistemul stelar de unde veniseră. Şi de la ei a rămas obiceiul preluat mult mai târziu de geto-daci, de fapt rămas ca moştenire culturală şi spirituală, de a merge pe vârful munţilor atunci când era necesară comunicarea cu fiinţe din alte lumi. Sacralitatea şi frumuseţea Rarăului oferă prilej de înălţare spirituală şi de sporire a virtuţilor umane, însă ceea ce ne poate da acest munte se obţine doar dacă eşti cu adevărat Om şi respecţi legile nescrise ale Naturii şi Universului. Doar aşa poţi înţelege muntele, şi Rarăul ca masiv muntos cu rolul său bine determinat în ecosistemul planetei, căci ceea ce Rarăul transmite în planurile subtile, este direcţionat către alte locuri sacre din lume, pentru a păstra adevărata moştenire divină a omului pe Pământ.