A fi creştin înseamnă să porţi în suflet esenţa divină a învăţăturilor lui Iisus. A fi un bun musulman înseamnă că ai înţeles cuvântul cărţii sfinte, al Coranului şi că faci voia lui Allah. A fi un bun catolic înseamnă să te închini cu credinţă în faţa Imaculatei Concepţii, a celei care este Sfânta Fecioară Maria. A fi buddhist înseamnă să crezi în Buddha, a fi hindus, în Krishna, iar a fi ateu înseamnă să nu crezi în niciuna din aceste religii, să te încrezi doar în ceea ce este accesibil simţurilor tale.

A iubi, însă, nu cunoaşte religie sau deitate. Iubirea este limbajul universal al creaţiei, este religia îndrăgostiţilor, icoana vie a celui care crede.

Iubirea este poate cel mai sacru element divin, ea reprezintă energia primordială care a stat la baza întregii creaţii a lui Dumnezeu. Iubirea este unitatea de măsură a vieţii; cu cât iubeşti mai mult, cu atât te simţi mai viu. Atunci când iubim, privirea ne străluceşte plină de lumină divină, sufletul ne este pur, iar inima ne vibrează la unison cu inima lui Dumnezeu.

Fiecare secundă în care în spiritul tău nu răsună plin de viaţă de ecoul sunetului sfânt al iubirii este un timp pierdut. O viaţă trăită cu alt scop decât acela de a iubi, de a te dărui fericirii de a împărtăşi tot ce e mai bun şi mai frumos în tine cu cei din jur este o viaţă risipită. Iubirea ta este cântecul de recunoştinţă adus lui Dumnezeu, este imn de slavă, dans cosmic, motorul divin care permite manifestarea permanentă a Creaţiei.

„Mai întâi m-a tentat cu

Nesfârşite mângâieri.

La sfârşit m-a ars

Cu durerea şi tristeţea.

În acest joc de şah

A fost necesar să mă pierd pe mine însumi

Ca să-L cuceresc pe El.”

Iubirea apare atunci când ne deschidem sufletele şi ne închidem minţile. Logica nu are punct de intersecţie cu inima trezită a celui care iubeşte. „Dragostea e oarbă” este o maximă celebră ce pare a fi, de multe ori, înţeleasă eronat. Unii o consideră a fi o anumită întunecare a raţiunii care apare la cei îndrăgostiţi care aparent uită brusc să-şi mai folosească logica şi bunul simţ interior şi se lasă conduşi de sentimentul tumultos şi pasiunea mistuitoare a dragostei. Dacă analizăm mai profund şi încercăm să trecem mintea prin filtrul inimii, descoperim că atunci când iubeşti cu adevărat, necondiţionat şi fără măsură, nu mai ai ochi pentru defecte sau neajunsuri ale persoanei iubite, astfel că, într-adevăr, poate părea o orbire temporară. Însă cine a iubit cu adevărat vreodată ştie că, prin iubire, fiinţa iubită se transformă ca printr-o magie tainică. Astfel, deşi defectele sale rămân toate acolo, diferenţa constă în faptul că alegi să le ignori, alegi să valorifici frumosul în detrimentul urâtului. În felul acesta, prin intermediul iubirii se naşte încă o calitate esenţială pentru orice aspirant la evoluţie spirituală, anume transfigurarea.

„Priveşte în jurul tău

şi dacă vezi fericire,

aceasta este datorită iubirii.

Dacă bucuria ar putea vorbi,

iată ce ar spune:

Iubirea mi-a dat viaţă!

La fel este şi cu mine;

singura mamă pe care o cunosc este Iubirea.

Demult, la începutul timpurilor,

iubirea mi-a dat viaţă.

Mii de binecuvântări pentru adevărata mea mamă!”

Iubirea ne vorbeşte. Iubirea ne învaţă să trăim. Ea ne hrăneşte cu energia ei binefăcătoare şi ne îmbie să îi descoperim tainele misterioase.

Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul. Chiar dacă aparent cărările ei sunt grele şi prăpăstioase. Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei; chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i v-ar putea răni. Atunci când iubirea îmbătătoare vă vorbeşte şi o simţiţi înălţătoare şi divină, daţi-i crezare chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme himericele vise, asemenea vântului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile, fiindcă, precum adeseori iubirea vă încunună, tot ea vă şi crucifică uneori. Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi fiind inundaţi de fericire, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile şi să vă distrugă neîntârziat răutăţile şi egoismul. Precum ea vă face să plutiţi, fiind ridicaţi de bucurie până la înălţimea voastră ideală, alinându-vă cu o splendidă gingăşie ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui etern al iubirii, în acelaşi fel ea vă străbate ca o miraculoasă forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre, scuturându-le în încleştarea lor cu pământul. Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră atunci când trebuie, vă treieră după aceea pentru a vă decoji; vă vântură spre a vă curăţa de pleavă, vă macină fin până la înălbirea făinii voastre, vă freamătă pentru a ajunge să fiţi umili, foarte supuşi, îndumnezeiţi şi puri pentru ca apoi să vă hărăzească focului său spre a deveni pâinea cea sfântă a veşniciei la ospăţul ei ceresc.

Un înţelept a spus cândva: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Într-adevăr, atunci când iubim, orice gând, vorbă sau faptă ia naştere din minunatul sentiment al dragostei. Astfel, toate intenţiile devin pure, atitudinea celui care iubeşte necondiţionat şi fără măsură se transformă ca prin farmec, devine caldă, învăluitoare, plină de afectivitate şi de duioşie lăuntrică. Cel ce iubeşte simte aproape spontan nevoia instinctivă de a se dărui pe sine şi tot ceea ce manifestă; în acest fel răsare în suflet starea armonioasă de abandon în faţa legilor universului, în faţa voinţei divine macrocosmice care se reflectă intrinsec în microcosmosul fiinţei celui în care înfloreşte iubirea. Prin iubire, ego-ul se dizolvă, iar rezonanţa sa gregară se disipează. Iubirea distruge frica şi neputinţa, iubirea ne face să creştem lăuntric; cu fiecare strop de iubire revărsat asupra unei fiinţe sau a lui Dumnezeu devenim mai întregi şi mai umani.

Inima omului ştie ce vrea: fiecare bătaie a sa, fiecare vibraţie a sufletului se naşte din nimic altceva decât din dor şi dragoste de Dumnezeu…

„Inima este ca o lumânare

Plină de dorinţa de a arde.

Luată de lângă Preaiubitul ei

Aspiră iar să fie una cu El.

Despre Iubire nu poţi să înveţi nimic.

Iubirea vine pe aripile graţiei.”

Sufletele noastre, ale oamenilor vibrează la unison. Iar noi, deşi putem privi unii spre alţii, nu suntem altceva decât mici bucăţele ale aceluiaşi întreg. Nu suntem separaţi; noi suntem Unul. Iar legătura subtilă care ne ţine conectaţi la absolutul divin, spre a exista împreună ca un tot conectat la aceeaşi bătaie a inimii Universului este… iubirea. Iubirea este spaţiul şi timpul măsurate cu inima, care fac posibilă manifestarea Creaţiei lui Dumnezeu.

Ştii ce eşti?

Eşti un manuscris al unei scrisori divine,

Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.

Acest univers nu este înafara ta.

Priveşte în tine;

tot ceea ce vrei să fii

Eşti.   (Rumi)