De foarte multe ori trăim viaţa având impresia că putem rezolva relativ fără greutate orice problemă cu care ne confruntăm. Viaţa ne arată deseori că în multe privinţe ne înşelăm singur, acoperindu-ne de iluzia unei priceperi dobândite în urma educaţiei primite acasă sau în societate. Dar atunci când te deschizi singur către Dumnezeu, lucrurile în viaţă se transformă şi totul pare altfel… (Redacţia)
de Cornel Roman Rotaru
Auzind că sunt preocupat de metodele de vindecare prin tratamente neconvenţionale, o colegă a venit într-o zi la mine şi mi-a expus un caz, întrebându-mă dacă în situaţia dată se mai poate face ceva, din punctul meu de vedere. Era vorba de o femeie declarată de doctori schizofrenică şi care de şapte ani nu mai ieşise din casă, refuzând contactul cu lumea exterioară.
Am dorit să aflu ceva mai multe amănunte şi, în primul rând, cum s-a declanşat boala. Din păcate de cele mai multe ori se constată efectul bolii prin metode convenţionale şi se tratează acest efect, nu cauza ei. Astfel am aflat că fără un motiv plauzibil, femeia în cauză a fost părăsită de soţul ei, care într-o zi a plecat de acasă cu copil şi cu mobilă, cu tot ce era în casă. Când ea a venit acasă de la serviciu, a găsit casa goală şi efectiv a avut un şoc din care nu şi-a mai revenit.
Pornind de la aceste date preliminare, mi-am dat seama că există şanse reale ca cea aflată în suferinţă să fie ajutată. Nu m-am pronunţat definitiv. Am rugat-o pe colega mea să-mi aducă o fotografie a vecinei sale, să-mi spună numele ei şi data naşterii. Odată intrat în posesia celor cerute, am efectuat o serie de măsurători radiestezice, din care rezulta cu claritate că nu este nebună deloc.
Am luat o foaie de hârtie şi pur şi simplu i-am scris o scrisoare. Un doctor ar zice citind acest articol: “ Trebuie să fii nebun ca să îi scrii o scrisoare unui om declarat de un doctor specialist drept schizofrenic.” Eu aveam pur şi simplu convingerea că femeia se condamnase singură la izolare şi la noncomunicare. Pe de altă parte, nu aveam nimic de pierdut. Era o încercare de a face bine unui OM necăjit şi conta mai mult intenţia de a face bine decât reuşita acţiunii propuse.
Un doctor convenţional porneşte în analiza cazului şi în luarea unei decizii, de la sute de mii de cazuri anterioare, considerate similare. Adică ia omul cu boala lui cu tot şi îl bagă cu forţa într-un tipar ale cărui caracteristici depind de foarte multe elemente subiective.
Un bioterapeut adevărat (adică un OM care îşi foloseşte cunoaşterea şi energiile pentru a-i ajuta pe semeni să atingă acel stadiu de armonie interioară care se numeşte sănătate, fără a solicita plata pentru acel ajutor) ştie că nu există pe această planetă un individ cu aspect uman care să fie identic cu altul şi tratează fiecare caz individual. De aceea, este extraordinar când doctorul de carieră, cu o solidă cultură de profil, are deschiderea necesară pentru a aborda şi ştiinţele de graniţă ce sunt utilizate în tratamentele bioenergetice.
Nu am păstrat un duplicat al scrisorii şi de aceea nu pot reda cu fidelitate ceea ce i-am scris. Porneam însă de la adevărul că fiecare dintre noi are o parte bună şi o parte rea, care combinate, dau imaginea de zi cu zi a sinelui conştient. Arătam că noi toţi ne străduim să ascundem acea parte rea şi purtăm de fapt o mască ce caută să acopere gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre adevărate. Tot ascunzând această parte rea într-un cotlon al sufletului nostru, ajungem să o protejăm efectiv şi chiar să o admirăm, iar atunci, acea parte rea iese triumfătoare la suprafaţă şi nu ne mai lasă să ne manifestăm aşa cum suntem într-adevăr.
I-am arătat celei atât de greu încercate de viaţă, că prin ura pe care a sădit-o şi o încălzeşte de atâţia ani în sufletul ei, nu se deosebeşte prin nimic de ex-soţul care a părăsit-o într-o manieră atât de josnică. De fapt am ajutat-o să înţeleagă că urându-l pe el, se pedepseşte de atâţia ani la izolare pe sine, în timp ce el îşi vede probabil de o viaţă normală.
I-am mai scris pe urmă, că nimic nu este în creaţie întâmplător şi că ea nu a venit pe această planetă pentru a sta închisă în casă şi a se izola de oameni. Degeaba fugim de încercările destinului, îi explicam eu, căci fiecare dintre noi se naşte cu un destin asumat, de care te poţi dezice, dar inevitabil plăteşti pentru asta prin noi şi noi suferinţe.
Cel mai important lucru pe care i l-am comunicat, a fost antiteza dintre OM şi vierme. Nu poţi să fii OM şi să trăieşti ca un vierme. OAMENII trăiesc la lumină şi nu se târăsc pe sub pământ. Într-un cuvânt, am folosit întreaga putere de sugestie a cuvântului scris, atât cât m-a inspirat DUMNEZEU, pentru a o îndemna să trăiască cu adevărat.
Am adăugat la cele pe care i le-am scris şi trei rugăciuni, pentru a-i arăta că posibilitatea de a se face bine constă în credinţa că se poate face bine şi în voinţa sa de a deveni un om normal. Am sigilat scrisoarea şi i-am trimis-o prin colega mea. La două săptămâni de la trimiterea scrisorii, colega mea m-a întrebat ce anume i-am făcut vecinei sale. “De ce mă întrebi asta?” – m-am arătat eu interesat. “Domnule, vecina mea a ieşit din casă şi a început să se comporte normal!”.