De curând am avut posibilitatea de a mă reîntoarce în locuri unde am mai fost şi care sînt încărcate de semnificaţii spirituale.
Vă prezint în cele ce urmează un periplu montan pe trasee de o rară frumuseţe, dar şi de o dificultate care te îndeamnă la prudenţă şi meditaţie în acelaşi timp.
Am observat de multe ori că turiştii care se deplasează către zonele montane sînt interesaţi mai mult de cum să petreacă împreună 2-3 zile sau o săptămână, depinde fiecare cum are timp, decât să meargă spre acele zone istorice ce încă au o încărcătură deosebită din punct de vedere spiritual şi energetic. Am văzut că majoritatea turiştilor preferă fripturile şi băutura, atunci cînd merg la munte, poluînd sonor şi chimic mediul înconjurător care ne oferă necondiţionat oxigen şi confort psihic.
Plecînd într-o zi de joi la drum, însoţit de un prieten ce m-a ajutat în câteva împrejurări mai dificile, am pornit-o către zona Orăştie unde urma să ne întâlnim cu ceilalţi membri ai echipei redacţionale. Traseul către destinaţie îl cunoşteam de câţiva ani, aşa că nu a fost deloc plictisitor să admir din nou minunatele noastre plaiuri strămoşeşti, care-ţi încîntă ochiul şi sufletul pur şi simplu. Ca să nu vă încarc memoria cu informaţii inutile vă spun că în jurul orei 17 am ajuns la destinaţie, la Costeşti chiar la intrarea în rezervaţia în care este inclusă Sarmisegetuza. Cînd am ajuns acolo am aflat că se făceau pregătiri pentru „Zilele Costeştiului”, şi mi-am dat seama că incursiunea noastră în acea zonă avea să fie oarecum bruiată de obişnuinţele oamenilor veniţi să petreacă.
După ce ne-am cazat şi ne-am tras sufletul după lungul drum, stînd în mica grădină din curtea pensiunii unde ne aflam, am discutat cu toţi ceilalţi membri ai redacţiei despre ce urma să facem. Aveam în obiectiv două cetăţi dacice, Costeşti şi Blidaru, în afară de sanctuarul de la Sarmisegetuza. Era necesar să ajungem în acele locuri sacre unde strămoşii noştri dăduseră grele lupte pentru a-i alunga pe romanii cotropitori lacomi de aur şi de alte acareturi. De ce trebuia? Pentru că acolo urmau să fie făcute nişte comunicări spirituale referitoare la soarta ţării şi pentru a intra în contact cu păzitorii din plan subtil ai acelor locuri. Dincolo de aceste aspecte este important de spus că asemenea cetăţi dacice, deşi într-o anumită formă sînt plasate sub oblăduirea ministerului de resort, totuşi nimeni nu se îngrijeşte de ele pentru a le transforma în adevărate obiective turistice. La Stonehenge de exemplu turiştii nu au voie se apropie la mai mult de 50 de metri de megaliţi, deşi zona nu este împrejmuită cu nimic. Asta arată respectul oamenilor pentru acele obiective turistice. Dacă ţineţi minte într-un editorial de acum vreo doi ani noi am scris despre un cetăţean român de etnie maghiară care îşi bătea joc de stâlpii din sanctuarul de Sarmisegetuza dând cu picioarele în el, în intenţia de a-i arăta fiului său cât de bine învăţase el karate, deşi consumase cîteva beri. Deh…ce să-i faci moncher, căldură mare…
A doua zi ne-am acomodat cu energiile locurilor, deoarece venind din oraşe unde energiile sînt îmbîcsite şi amestecate, era necesar să ne curăţăm aurele de rezidurile de la oraş. Deja zona de la intrarea în rezervaţie începuse să fie împînzită de tineri şi de locuitori ai zonelor învecinate, care veniseră să sărbătorească „Zilele Costeştiului” care se ţine acolo în fiecare an la mijlocul lunii august. Tarabele cu frigărui, mici, cîrnaţi şi bere, alături de dulciuri, miere şi alte prăjiturele, erau amenajate pentru a-şi primi oaspeţii. Ce-i drept era sărbătoarea localităţii şi dacă tot e să ne respectăm tradiţiile, apoi să o facem cu sîrg. De dimineaţă pe la ora 10 ne-am decis să ne îndreptăm în căutarea cetăţii Costeşti, unde am ajuns cu maşina destul de uşor. Acel loc de la Costeşti este magnific, şi cum stăteam acolo ascultând în liniştea aceea sacră şoaptele vântului, am privit în zări către versanţii ce se vedeau în partea opusă cetăţii. În acel moment mi-am dat seama cît de înţelepţi erau strămoşii noştri. Cetatea Costeşti are o deschidere către aceşti versanţi de aproximativ 140 de grade ca unghi, ceea ce-i conferea în acele vremuri o vizibilitate extraordinară asupra împrejurimilor. Mai mult de atât, am înţeles că amplasamentul fusese astfel conceput încât prin intermediul focului aprins în vârful cetăţii, se putea comunica foarte uşor la distanţe de cel puţin 10 kilometri în linie dreaptă, printr-un fel de limbaj gen alfabetul Morse. După ce am admirat panorama minunată, am continuat să ne deplasăm către micul sanctuar aflat în incinta vechii cetăţi, unde întreaga echipă a primit o comunicare foarte importantă de la spiritele strămoşilor noştri.
Privind în jur acolo în interiorul cetăţii Costeşti, am constatat că nimeni nu se ocupă de conservarea concretă a locului, deşi nu există semne că turiştii ar deteriora ceva pe acolo. Totuşi mă gîndeam că aceste cetăţi reprezintă ultimele vestigii ale trecutului nostru şi nu sînt îngrijite pentru a nu se deteriora odată cu trecerea anilor. La Blidaru am rămas aproximativ o oră, după care încărcaţi de energiile locului, ne-am retras către maşină în linişte, respectînd sacralitatea acelor locuri. În urma noastră cetatea şi-a închis porţile nevăzute, ca să folosesc o figură de stil, binecuvîntîndu-ne tăcut şi lăsîndu-ne cu o impresie de neuitat.
Mai departe, aşa cum ne propusesem în ziua a doua precum spuneam, am plecat în căutarea celeilalte cetăţi, Blidaru, unde se spune că s-ar fi dat ultima şi cea mai grea bătălie a strămoşilor noştri cu invadatorii romani, iar cetatea nu a putut fi cucerită nicicum. Ca un făcut, ca să vedeţi că aceste comori spirituale nu se lasă dezvăluite aşa uşor, plecînd de la Costeşti am început să căutăm în zonă cetatea Blidaru. Aproape vreo 2 ore ne-a luat căutarea care în prima fază s-a dovedit inutilă. Cetatea parcă se ascundea de noi şi eram oarecum nedumeriţi că nu găseam traseul cuvenit. Ne-am dat seama că de fapt cetatea Blidaru, prin Păzitorii acelui loc, ştia că venim şi ne punea la încercare răpbdarea şi priceperea. Era un fel de examen pentru noi şi veţi vedea mai încolo de ce. Pentru că nu găseam drumul corect ne-am întors la pensiunea unde eram cazaţi şi am analizat situaţia. Cu toţii am înţeles că de fapt cetatea Blidaru cerea un efort mai mare ca de obicei, mai ales că unul dintre membrii echipei noastre nu stă chiar bine cu sănătatea. Asta chiar era o încercare mare pentru noi, deoarece trebuia să fim toţi ca unul dacă voiam să fim în acord cu cetatea Blidaru şi cu sacralitatea acesteia.
Şi unde am luat-o noi pe jos, cu gîndul la acest al doilea obiectiv al nostru, încumetându-ne la un urcuş prin pădure pe cărări de munte, cînd mai abrupt, cînd mai domol, traversînd rîpe şi trecînd pe alocuri peste trunchiuri de copaci căzute de-a curmezişul, de parcă am fi pornit în cucerirea Camelotului. Cu siguranţă că Păzitorii de sus de la Blidaru ne testau să vadă cît de dibaci sîntem şi dacă vom reuşi să descoperim cetatea. Şi spun asta pentru că, aşa cum am aflat a treia zi, mulţi turişti caută cetatea dar nu o găsesc deoarece la un moment dat, chiar în apropiere de ea, sînt induşi în eroare de un marcaj de pe copaci care îi duce pe un alt drum. La fel era să păţim şi noi, însă vigilenţa ne-a fost de ajutor şi am evitat „capcana”. Din cauza asta se pare că nu oricui îi e dat să ajungă la Blidaru, singura cetate nebiruită de romani. Ajunşi acolo Păzitorii strămoşilor au comunicat cîteva mesaje importante pentru viitor, şi ne-au oferit ceea ce nu au oferit nimănui. Şi anume o hartă sferică secretă a tuturor timpurilor în care sînt încifrate toate evenimentele majore terestre şi cosmice care au avut loc pe Pămînt şi în Cosmos, în alte lumi care cunosc planeta noastră, şi despre care vom scrie în detaliu în numerele viitoare ale revistei. Blidaru rămîne peste timp neînfrînta cetate a strămoşilor noştri geto-daci, simbolul spiritualităţii eterne care s-a coborît din Ceruri odată cu venirea pe acest Pămînt a Ancestralui Zamolxe.