Există foarte multe discuţii divergente şi opinii referitoare la acest vers. Noi am optat pentru „Sfânt este numele Tău” şi nu pentru binecunoscutul „sfinţească-se”, deoarece este mai potrivit, neutru, şi nu induce întreaga multitudine de probleme de interpretare ale primei noţiuni. În principal, problemele sunt de traducere, şi de asumare a unei greşeli de traducere. Sîntem obişnuiţi să luăm de bune spusele celor care se numesc experţi în textele sacre şi în tradiţii, fără a cerceta noi înşine cele transmise până la noi. Când eram mic nu înţelegeam niciodată acest vers, aşa că i-am întrebat pe cei din familie care erau mai credicioşi, ce înseamnă. Am primit numai ridicări din umeri. Am întrebat-o pe bunica mea, care era o femeie cu mult suflet şi multă credinţă, ce înseamnă acest „sfinţească-te”, şi mi-a spus că aşa e rugăciunea şi că aşa trebuie spus, pentru că dacă Iisus Christos aşa a zis, înseamnă că aşa este bine. Ca o paranteză, menţionez un caz similar de confundare a limbii în care sîntem învăţaţi să ne rugăm şi a limbii originare a învăţăturii. La un consiliu din Texas, care trebuia să decidă introducerea limbilor străine în şcoli, un pastor evanghelic s-a ridicat şi a spus: „Nu ne trebuie alte limbi, străine! Dacă engleza era destul de bună pentru Iisus, e destul de bună şi pentru noi!”. Exemplul este hilar, dar trebuie să ne amintim că mulţi oameni îşi pun temelia credinţei pe traduceri, câteodată greşite, argumentând că ele sînt Cuvântul lui Dumnezeu. După opinia noastră, niciun text sacru nu poate avea această pretenţie. Vechiul Testament este inspirat de Dumnezeu profeţilor. Torah sau Pentateuhul a fost dată, tot în duh profetic, lui Moise. Coranul a fost împărtăşit lui Mohamed de către Gavriil. Textele sacre ale zoroastrismului, hinduismului, buddhismului, toate au trecut prin mâinile scribilor şi profeţilor. Dumnezeu nu a scris niciodată cărţi. Noul Testament? Sigur, Iisus a vorbit mult, a predicat mult, însă nu a scris cărţi niciodată. Nu pentru că ar fi fost analfabet, din contră: la 13 ani citea din scripturi în sinagogă, şi comenta textele sacre ale iudaismului cu cea mai mare pricepere, iar în episodul femeii lapidate, acesta scrie în praful drumului, iar oamenii îşi aruncă pietrele. Nu numai că vorbea şi scria perfect limbile aramaică şi ebraică, însă este de bănuit că nici limbile culte ale vremii sale nu îi erau străine, precum greaca sau latina. Iisus nu a scris pentru că ştia foarte bine fenomenul idolatriei scrisului, venerarea cuvintelor moarte din cărţi în detrimentul cuvintelor vii, pe care el încerca să le insufle. În privinţa cuvintelor sale, avem doar traducerile în limbile moderne, făcute din traduceri în latină, la rândul ei traduse după textul grec, care erau primele documente înregistrate ale spuselor lui Iisus. Din aramaica originară, şi până la noi, zeci de traduceri au fost folosite, şi nu odată traducătorul a transcris greşit şi a echivalat prost un cuvânt sau mai multe. Şi cum Biserica şi clerul rareori recunosc o greşeală de acest gen, au existat destui care să comenteze în fel şi chip chiar şi cele mai aberante traduceri, dându-le un sens duhovnicesc minunat, admirabil chiar. Exemplul cămilei prin urechile acului este doar unul dintre cele mai cunoscute, nu insistăm. „Sfinţească-se numele Tău” a fost interpretat la fel de măiestrit. Am putea crede că numele lui Dumnezeu nu poate fi sfinţit de nimeni şi de nimic, el fiind sfânt prin excelenţă. Conform părerii clericale, greşim. Numele lui Dumnezeu poate fi sfinţit, fie de Dumnezeu Însuşi, fie de popor. Când Dumnezeu este sfinţitorul numelui său, înseamnă că oamenii îndeplinesc poruncile sale, iar El este sfânt în rostirea lor. Când oamenii sunt sfinţitorii numelui lui Dumnezeu, înseamnă că prin comportamerntul lor, cinstesc şi venerează numele lui Dumnezeu. Astfel, sfinţenia numelui divin depinde atât de Dumnezeu, cât şi de oameni. Această explicaţie, susţinută cu citate decontextualizate, contravine tuturor noţiunilor despre numele divin. Nimeni şi nimic nu poate sfinţi numele lui Dumnezeu, deoarece el este o expresie pură şi directă a ceea ce este El. Dacă există un cuvânt, un atribut, un nume care să descrie un aspect al lui Dumnezeu, acesta este considerat din start sfânt, pentru că îl descrie. Dacă am încerca să traducem dintr-o limbă care se exprimă la fel de neclar, am putea înţelege de ce s-au confruntat cu atâtea dificultăţi traducătorii. Spre exemplu, în engleză, expresia este „Hollowed be thy name”. Acest verb, be, poate fi tradus ca fie, să fie sau este. Dar dacă transpunem în română, o limbă mult mai precisă şi mai pretenţiosă când vine vorba de gramatică, aceeaşi expresie poate fi tradusă ca sfânt fie, sfânt este, sfânt va fi, sfinţească-se sau sfânt să fie (de acum pe vecie).
Dar de ce este sfânt numele lui Dumnezeu, şi de ce este atât de important? Continuarea în numărul viitor.